Mai tineti minte "Frunza"? Am gasit o poveste la fel ca ale mele la Kidha. Si am ras. Caci noi am copilarit frumos. Era toamna, dar mama deja imi luase niste cizme pentru zapezile ce urmau sa vina. M-am imbracat bine, cu haine rezistente pentru ca stiam ce urma sa se joace. Frunza. Cu Emilia in echipa adversa. Emilia e mai mica decat mine, insa e foarte inalta si puternica. Cine avea sansa sa o aiba in echipa era salvat. Impingea si jumulea cu atata putere fata asta..Bineinteles ca am nimerit in echipa cu slabanogi. Dar cizmele mele de fash albastre ma vor face sa trec prin culoar si vom castiga!
Emiloaica devenise inamicul nostru numarul 1. Cred ca eram cu Pitica in echipa. Ne gandeam sa facem in asa fel incat Pitica sa sara pana in galusca si intre timp eu sa o fraieresc pe Emi si sa scapam basma curata. Nu stiu cand m-a pocnit. Stiu ca am zburat prin aer si am cazut cumva cu piciorul sub mine. Am inceput sa matzai si cred ca imi doream foarte tare sa o bat! Am mers usor pana in casa. Mama nu venise inca de la munca. Aveam o glezna imensa si ma durea de muream. Habar nu aveam ce trebuie sa imi pun sau ce sa fac. Mergeam usor, foarte fancy pe varfuri prin casa. Era intuneric deja afara cand a venit mama. Nu am zis nimic, insa ma durea si se umfla din ce in ce mai tare. Nu mai stiu cum i-am spus. Tin minte insa ca am mers la Policlinica, ca mi-au facut radiografie si mai tin minte ca nu am putut sa ma incalt in cizmele mele albastre pentru ca aveam niste glezne prea mari.
Noi ne jucam afara, aveam cerul ca limita. Hainele noastre nu erau de firma, nici blugi nu prea aveam. Dar aveam rochite croite acasa de mama sau bunica, aveam tricouri de bumbac, sosetele de bumbac si paltonashe cu gluga cu blanita. Aveam Frunza si telefonul fara fir si inca o multime de jocuri.
2 comentarii:
Si shotron, si pitulush', si... multe alte jocuri; si zapada din care faceam oameni si le infigeam in ardei uscat pe post de nas, si cativa carbuni pe post de nasturi, o matura tinea loc de mana si o oala sparta in loc de palarie... si ce mai munceam sa fie cel mai mare; si intram in casa doar sa mancam de pranz, sa ne uscam si o luam de la capat dupa amiaza, sa nu irosim nici o clipa din zi, care era si asa destul de scurta.
Ce vremuri!!! pfiu...ce amintiri mi-ai trezit...
Pacat ca, copiii din ziua de azi au prea multe electronice si nu mai stiu sa se bucure de jocurile copilarie, jocuri care pe noi ne faceau atat de fericiti.
ce frumos ai zis pitulush, asa zicem numai la bunica mea la Lupsa:)
Trimiteți un comentariu