Veselii naparstoci

Inainte de revolutie la noi in cartier s-au facut niste sapaturi. Pe sub pamant erau niste tuburi in care intram si ieseam cateva strazi mai incolo. Expeditiile se organizau ad hoc si membrii erau alesi pe spranceana. De la noi din bloc mergeau toti, cel putin aia de la scara noastra. In tunel puteam sa mergem in picioare, erau portiuni in care mergeam cu mersul piticului pentru ca tuburile se micsorau. Cred ca aveam 9 sau 10 ani. Ne luam de acasa foi de ziar si "chibrite". Nu ne era frica de nimic, nu ne gandeam ca poate drumul nu are sfarstit. Nu ne era teama ca o sa murim fara aer, sub pamant.
Erau zile in care ne intalneam in tunel cu copii "de peste strada", ne salutam cu ei caci doar eram exploratori cu totii. Ieseam seara din tunel plini de smoala. Mama nu intelegea unde ne puteam murdarii in halul ala.
Nu am povestit parintilor niciodata despre expeditii. Era secretul nostru si oricum nu puteam risca sa fim pedepsiti si sa nu mai iesim din casa.
Expeditia incepea in spatele blocului. Primul canal era si cel mai inalt. Ajungeam la tavan cu mainile intinse. Apoi se ingusta pana ajungeam in genunchi si apoi, sper iesire se marea din nou. tin minte ca ochii ni se obisnuisera atat de bine cu bezna incat nu mai bajbaiam, cand se ardeau toate ziarele mergeam pur si simplu tinandu-ne de mana. Un lung sir de mici cercetasi, legati intre ei de o frica iesita din comun. Caci ne era frica la toti, dar bravam. Cand incepea sa se citeasca putin lumina, undeva departe-departe ne animam si mergeam si mai repede, si mai repede. Era momentul nostru de glorie. Lumina ne facea rau la ochi si toti ne acopeream privirea cu micile manutze. Pitica era cumva prima si cea mai curajoasa. Sau nebuna de Angi?!
Sub pamant timpul nu exista. Nu stiam niciodata unde o sa ne scoata tunelul. Nu stiam cat o sa dureze drumul, peste cine o sa dam.
Nu ne aveam decat pe noi. Mana in mana, in bezna. Si asta ne facea invincibili.