Creierul meu gandeste

Stateam la masa, la o cafea. Eu si Ana, ca doua doamne. Cele doua mai mici printese desenau si aveau una din converstiile lor obisnuite - concursul "Eu pot mai mult, eu stiu mai bine". Aceste doua mici femei ne fascinau si reuseau sa ne lase mute. In 10 zile de vietuit cu ele am inteles ca noi, oamenii mari nu avem nici un stres, nici o problema.
- Foaie verde si-o naluca/ cineva sa-mi dea o nuca, ma trezesc zicand ca nuca in perete.
Cele doua printese se opresc si ma studiaza atente. Apoi se uita una la cealalta. Se scaneaza si in mintea lor incepe sa lucreze motorase despre care noi nici nu avem idee.
Anca clipeste des din gene si imi spune foarte senina:
- Ai facut o rima. Apoi se ridica si pleaca spre camera ei. Ma uit la Ana si radem. Maria tace. Noi fumam si ne vedem de ale noastre, ea isi termina desenul.
In linistea de la masa copilul frumos ofteaza. Isi ridica ochii tristi catre noi si dintr-o suflare spune:
- Cand voi vorbiti si eu tac, poate eu nu stiu toate cuvintele, dar va ascult si va aud. Si cand voi vorbiti si eu tac, creierul meu gandeste!
Si-a luat foile in mana si a plecat demna. Ne-au dat lacrimile. M-am uitat la Ana si amandoua avem fetzele cazute undeva sub masa. Copilul trecuse peste fetzele noastre, mandara cu micul ei capshor si cu mintea ei frumoasa de sase ani.