Micile balerine

Fetitele din gasca de la bloc mergeau la balet. Care nu erau la balet, erau la gimnastica aerobica. Unele la Palatul copiilor, altele la Polivalenta. Linia tramvaiului 34 era in lucru asa ca mergeam pana la Constantin Brancoveanu cu tramvaiul 9 si apoi pe jos prin parc pana la Palat.
Era frig si tremuram tot drumul. Aveam costumele pe noi, pe sub izmenutze si pantaloni crosetati de bunica. Tot drumul cantam si ne tineam de mana. In parc erau nemernicii de exchibitionisti care ne pandeau intre boscheti si de care fugeam mancand pamantul..Eram mici si frumoase.
"Doamna" de la balet se numeste Cristina Roman. Este blonda si desi pare rea vrea sa scoata tot ce este mai bun din noi. Dansam incaltate in ciupici albi, cu costumele de plastic pe noi si cu parul prins. Intr-o camera cu multe oglinzi ne tinem cu mainile de cadre de lemn si ridicam pe rand picioarele. Suntem slabanoage si rosii la fatza de la atata munca. Doamna nu ne cearta, vine si ne ajuta pe fiecare in parte, dansam si nu suntem nici pe departe un lac de lebede. Suntem multe si mici si incapatanate. Tin minte perfect si azi "dansul" pe care il pregateam. Cristina Mihai, colega mea de banca de la scoala este si ea la balet. La fel si Dana Visan. Si Mirela, sora mai mare a Cristinei.
Am crescut. Am mers prima oara la balet cand aveam vre'o 7 ani. Si am ramas cu gambele lui Banel Nicolitza si cu genunchi de balerina si azi. Nici una din noi nu a ajuns celebra datorita baletului. Dar toate am dansat pentru Nea Nicu. Si numai mie mi-a cazut ciupicul pe scena:)
Am dansat jumatate din specatacol descultza. Intr-o parte a scenei Doamna ne arata pasii, toate micile balerine erau cu capul intr-o parte, sala era plina si noi stiam ca undeva in spate se afla Nea Nicu si tovarasa Elena. Nu stiu daca aveam mari emotii, aveam emotii la fiecare spectacol oricum. Dansam si ne gandeam doar la momentul in care o sa iesim de pe scena si Doamna sau ne ia in brate sau ne cearta. De obicei ne lua in brate. Mancam "fortifiante". Asta tin minte cel mai bine. Ne dadeau sa mancam cascaval si salamior de Sibiu si ne mai dadeau niste.. Dextroza. Sau altfel se numea?! Erau niste bomboane albe super bune!
Nu mergeam in cantonamente, dar inainte de spectacole mari veneam mai des "la balet". Nu mai stiu de ce nu am mai mers. Stiu inca ca intr-o zi am cerut poantele de la Angela. Si am dansat in casa singura. Dupa care i le-am rupt. De nervi. Eu nu mai mergeam la balet. Nu aveam sa mai port poante pe scena, nu aveam sa mai dansez pentru nimeni. Am sfasiat materialul roz si am plans. Stateam pe jos in sufragerie si nu ma gandeam decat ca ele, cele care mai mergeau la balet or sa fie candva lebedele. Si eu nu.
Angela a sunat la usa si mi-am dat seama ca ceea ce facusem era cam de nereparat. Asa ca am invelit BINE de tot poantele intr-un ziar, am deschis usa putin, cat sa incapa pachetul prin deschizatura si i-am dat poantele distruse inapoi.
Cand suntem mici facem rau fara sa ne gandim. Stim ca nu e bine dar totusi facem rau. O auzeam pe Angi plangand la usa. A lovit usa si tin minte ca stateam cu spatele lipit de ea si plangeam infundat. Cred ca m-a urat ani de zile ca i-am stricat poantele. Apoi cred ca m-a iertat. Probabil in ziua in care nici ea nu a mai mers la balet.