Gradina cu jucarii si alte povestiri

La cateva blocuri de noi era un bloc de garsoniere. Din alea mici si urate, cu oamenii care aveau mereu copii mici. In jurul blocului, gradina -c a asa era pe vremea noastra.
Cumva avea loc o minune in gradina aia. Copii aia mici din garsoniere aruncau pe geam tot felul de chestii, bucatele de jucarii, jucarii intregi, carti de joc. Cam o data pe saptamana noi mergeam in gradina cu jucarii. Era o expeditie. Mergeam la colectat si ne intorceam incarcati cu cel putin un gunoias de caciula.
Gastile de baieti au cu totul alt fel de distractie. Fetele ieseau afara cu presulet si cu papusi, croiau haine si aveau discutii. Erau una mama si una tata. Nu ne placeau, erau niste ciudatenii care nu intelegeau nimic din spiritul nostru de aventura.
Noi eram barbati, jucam fotbal, trageam cu cornete, aveam parte de aventuri. Ne bateam si ramaneam prieteni.
Fotbalul era religia noastra. Cand a fost campionatul mondial de fotbal am avut parte de super experiente. Meciurile se vedeau pe bloc, un vecin aducea televizorul, tragea prelungitoare si se organiza vizionarea. Numai baietii aveau voi. Noi si tatii nostri. Aveam scaune de pescar si "prindeam" meciul de la rusi. Stateam lipiti de ai nostri, nu aveam voie sa ne miscam stanga-dreapta ca sa nu cadem cumva de pe bloc. In Bacau blocurile cu 4 etaje nu au marginea ridicata, nu au un parapet. E drept si ici colo mai era o antena. Noi vedeam meciul cu ajutorul unei antene facuta de un vecin, din aia sutien. Ce distractie era.
Mai tineti minte cel mai bun snitzel din copilarie? Ala facut din parizer! Sau cosuletele de parizer, felia prajita cu tot cu "coaja" ca sa se ridice marginile...Ehe..si in cosulet si punea la prajit un om!
Ce festin!

Gelu

La noi in gasca nu erau fete. Numai baieti, de varste apropiate. Aia mari erau cei care dadeau tonul la facut tampenii. Asteptam ploile mai abitir decat taranii care stiau ca de ploi depinde recolta lor. Pentru noi ploia era un motiv bun sa facem ceva rau. Dintr-o teava de plastic cu "gura" destul de larga pentru a indesa un dop in ea, faceam o imensa "siringa", cu o tija pe care o legam cumva de dop. Sugeam apa mizerabila din balti si ne asezam strategic la coltul blocului, intre boscheti. Asteptam masinile si vizam soferii care aveau proasta inspiratie sa aiba geamul deschis. Arta nu consta in a uda masina, ci important era sa il pocnim pe sofer cu jetul de apa muradara fix in mufa. Indemanare maxima se cerea. Ascunsi in boschete, cu siringa uriasa in mana pandeam o Dacie rablagita cu un sofer imprudent la volan. Trebuia sa apesi tare, sa prinzi geamul deschis si masina sa aiba o viteza mica. Ii udam si fugeam care incotro ca potarnichile. Cand nu ploua aveam alt concurs. Caci totul era un concurs. Tot de la coltul blocului, inarmati cu bolovani sau pietre pandeam masinile si le atacam. Ideea era ca masina sa fie in mers, calculasem viteza cu care trebuie aruncata piatra astfel incat soferul sa se sperie si sa faca pe el.
Gelu era campion absolut, isi alegea bolovani de pamant, usor intariti. Din aia care la impact se faceau zob si murdareau tot.
Se aseza in pozitie de atac si tintea gemul. Nimerea des parbrizul, motiv de mare bucurie pentru sofer. Cei mai putin norocosi primeau bolovanul in masina, pamant peste tot, in fata, in gura, pe geam, pe volan. O incantare.
Orasul nostru era mic. Clar stiam o parte din victime. Asta facea totul sa fie si mai interesant!
- Ba Gelule, aia nu-i masina lui tac'tu?! a intrebat Ion dupa un atac cu bolovani asupra unei Dacii albastre.
Gelu a facut ochii mari. Tac'su a oprit masina si a coborat in strada plin de pamant, scuipand si injurand de mama focului. Picimea a disparut cat ai zice peste. Ion a taiat-o si a incercat sa il traga si pe Gelu dupa el. Dar deja tac'su il vazuse si o luase spre el. Gelu avea un ditamai bolovanul in mana. Tricoul lui lalaiu era labargit de la atata tras, murdar de noroi. Gelu sta nemiscat si ii auzea ca prin vis pe ceilalti strigand.
- Ba, fugi ba! Nu fii prost!
Dar Gelu nu se putea misca.
L-a batut tac'su in fatza blocului, apoi l-a tarat in casa. Unde iar l-a batut. Si in final l-a scos in curul gol afara, pe pres. Gelu statea la parter, usa lui era langa intrarea in bloc. Statea in fund pe jos, acoperit cu presul. Rosh la fatza. Ion s-a dus spre el si si-a dat jos tricoul.
- Ia ba, pune asta pe tine. M-ai spus? Stie tac'tu ca eu am dat.
- Nu stie ba nimeni. Ba mi-a dat niste curele, ma ustura de ma cac pe mine!
- Lasa ba, ca o sa iti treaca. Bine ca nu ne-ai zis. Ca daca afla maica-mea nu ma mai lasa afara.
Aia mai mari stateau la distanta.
- Care ai ma ceva de imbracat? a intrebat Gelu nervos. Stati si va uitati la mine in curu' gol, ce nu ati mai vazut un cur? le-a zis si s-a ridicat razand.
Ion radea si i-a venit brusc o idee. Amandoi s-au intors cu spatele la restul gastii si Ion si-a dat jos pantalonii.
- E bine ma? Va place de cururile noastre?

Vorbe de duh ale maica-mi

Aveam noi cand eram mici un obicei. Pe care il avem si acum. Ajungeam acasa si povesteam chestii intamplate peste zi, mai o barfa, mai ceva ce am auzit de la cineva. Mama ne lasa sa palavragim si cand iti era lumea mai draga si spuneai si tu o gogonata auzita in targ, cu calm si o fatza de om care le stie pe toate, mama ne zicea:
- Sa-i spui ca minte!
Si asta era momentul nostru de cadere. Cum sa ii spui cuiva care ti-a zis ceva "a zis maica-mea ca minti!"?? Indiferent despre ce poveste era vorba. Ea stia una si buna.
Si mai avea una super buna! Cand mai luam bataie pe afara de la pici si veneam plina de spume in casa, ma apucam si eu si ma plangeam:
- M-a batut Bogdan, mi-a tras Andrei un pumn in mana, m-a tras de par Carmen..si tot asa.
Eu chiar credeam ca ea o sa vina sa ii bata pe pitici, sau ca se duce la usa la parinti. Ceva, sa ma razbune. Nu frate! Maica-mea avea si aici o replica - celebra si azi:
- Sa-i spui sa vina sa vorbeasca cu mine!
Pe bune?! Si cam ce sa vorbeasca?!
Bogdan avea obiceiul sa ma jumuleasca. Imi mai dadea cate un pumn in umar si ma scotea din minti. Era mai mare decat mine asa ca nu aveam nici o sansa.
Dar am zis ca intr-o zi i-o arunc pe asta cu maica-mea:)) Si mi-am laut-o inzecit desigur. Asta m-a pocnit, eu am sarit la el si i-am zis:
- A zis maica-mea in loc sa ma bati sa vii sa vorbesti cu ea!
Mama ce a mai ras Bogdan de mine! Cat am plans de spume in lift pana la 5..nu i-am mai zis maica-mi despre batai. Am invatat sa dau si eu in schimb. Picioare in vintre, ca mi-am dat seama ca asa se poate ingenunchia repede un baiat. Cu fetele nu prea ma bateam. Oricum cu ele se rezolva repede. Le trageam de par. Frumos. Elegeant. Ca intre femei.

Spitalul de nebuni

Cand eram mici faceam exact ce nu aveam voie, fara sa ne pese de consecinte pe termen lung, fara sa ne pese de nimic. Aseara povesteam cu sora'mea si o intrebam care e cel mai rau lucru pe care l-am facut. Dar deja scrisem despre tot ce ea enumera razand. Ei bine, o poveste uitasem..Cea mai nasoala cred.
Langa noi, peste cateva strazi de fapt se afla Spitalul 9 zis si de nebuni. Au fost ani in care erau la moda bratarile facute din furtunel de perfuzie umplut cu cerneata rosie, albastra. Cool.
Si mai era moda sa te joci de-a doctorul. Drept pentru care aveam nevoie de eprubete, perfuzii si seringi. Cu ace daca se poate. Nu aveam de unde sa cumparam nimic de acest gen, caci eram mici si nu aveam bani. Asa ca organizam expeditii in curtea spitalului si adunam seringi, ace, furtunele de perfuzii dintr-un loc unde se arucau toate cele folosite. Le spalam bine si le foloseam. Pe papusile noastre desigur. Ma mir ca nu a murit nici o papusa de vre'o SIDA, un sifilis, o hepatita. Ma mir ca noi nu ne-am imbolnavit de nimic. Caci tare tampite eram. Tineam seringile intr-o punga, ascunsa sub pat.
La noi acasa era mereu dezastru. Indiferent cata curatenie facea mama, noi refaceam dezastru cat ai zice peste. Parca aveau 10 copii, nu doua fete. La Rodica in casa, vecina si prietena noastra de la 2, era luna mereu. Asta nu facea nimic, nici un deranj, nici prostii. Nici nu se distra daca ma gandesc mai bine:))
Intr-o zi a venit la noi in vizita si tata era in crizele lui de weekend..in fiecare sambata ne trezea si ne punea la curatenie. Securistul din el iesea la iveala si spalam pe jos ca un soldat pana imi amorteau mainile. In ziua asta de curatenie era si Rodica la noi. O vom numi generic PARACEA, pentru evenimentele ce au survenit in ziua aceea. Spalam noi si maturam si strangeam jucarii, mai bolboroseam ceva. Asta nu ne ajuta, radea de noi. Si culmea! Ii mai dadea si tatei dreptate, ca da..nu e curat, ca trebuie pastrata curatenia, ca asa e in camerele de fetite. Si noi si Rodi stiam ca sub pat se afla comoara! Seringile contaminate, perfuziile, eprubetele, etc. Si ce crezi?! Aproape de final se trezeste Rodica:
- Dar sub pat acolo ce e?
Si tata se apleaca si trage punga plina cu "interzise". Eu nu imi aduc aminte nimic, sora mea zice ca ne-a rupt cu bataia. Probabil ca asa a facut, desi eu stiu ca pe mine ma altoia rar, ca eu fugeam. Insa ea tine minte ca si-a luat-o rau din cauza seringilor.

Pai nu a meritat Rodica tot ce i-am facut in toti anii??
Oricum..judecand la rece acum..trebuia sa fim legate in lanturi ca sa nu facem tot ce am facut. Pentru ca tot ce am facut putea sa ne omoare. Si totusi..nu am murit atunci.

Filatelia salveaza Romania

Cand eram mici era cool sa ai clasor si timbre. Angi avea, de la fratele mai mare Cristi. Apoi au avut Lili si Giani. A luat un 9 la biologie si am avut si eu clasor. Ca la mine asa era. Intai primeau altii ceva, eu muream cu nervii, luam repede o nota mare si primeam si eu. Asa si cu bicicleta, asa si cu clasorul. Timbrele ca timbrele, cool era sa ai colitze. Si timbre fara stampila. Faceam schimb de timbre, era super nebunie. Intr-o zi de vara pe Pitica a apucat-o frenezia. A deschis geamurile de la camera ei de la parter, ne-a aliniat pe toate picele si apoi a luat un maldar de timbre in mana, unul peste altul vraf.
- Sariti si apucati ce puteti a strigat, si multime de isterice a sarit spre cer intr-o incercare nebuna de a apuca ceva. Pesemne Pitica se saturase de filateleala si ne-a aruncat pe geam , in gradina toate timbrele ei stranse in ani de zile. Ne-am batut ca nebunii pe ele, o parte au fost sacrificate prin indoire.
Printre timbre era o colectie de timbre chinesti cu oameni si tractoare. Foarte tari. Cred ca trebuia sa ai 5. Giani avea unul portocaliu pe care eu il vroiam. Nu "il avea" pur si simplu. Fusese furat din clasorul lui Angi pe care eu insumi o momisem la mine in casa. Facusem un plan murdar cu Gianina. Eu o tineam pe Angi in casa la mine, asta isi lasa clasorul pe hol, la locul de trafic cu timbre. Pana ii dadeam drumul Giani ii fura timbrul. Simplu. Numai ca nu stabilisem am cui este timbrul proaspat furat. Si de aici a inceput razboiul. Ticaloasa s-a inchis in casa cu tot cu timbru si nu vroia sa deschida usa si pace. Am sunat la usa minute intregi, am batut cu pumnii si picioarele. Nimic. In spatele vizorului moarta de ras era invingatoare..Avea lant la usa, era safe. Mi-am luat provizii de mancare si am inceput negocierile. Aveam in mana o farfurie cu branza de burduf, aia care miroase de mori. Stateam in fund la ea pe presul de la usa si mancam branza. Timp in care negociam si o imbalmajeam cu tot felul de promisiuni. Gen "deshide ca nu te bat", "nici nu mai vreau timbrul, vreau doar sa ne jucam" si tot asa.
Pentru ca ma plicitiseam am inceput sa fac mici gogoloaie de branza si sa mi le asez frumos pe farfurie. Giani se mai calmase si parea ca usa se va deschide curand. Am asteptat si mi-am pregatit artileria. Niste bombitze de branza puturoasa, numai bune de pocnit in nas adversarul. Dar smechera nu a deschis usa de tot, ci a lasat lantul pus, ca sa fie sigura ca nu intru peste ea in casa in timpul atacului si falselor negocieri. Ei bine prim locul ala mic am aruncat o mingiulica de branza de burduf care s-a lipit super bine pe peretele cu usa de la bucatarie. Am murit de ras stiind cata cafteala or sa isi ia ca au dat cu branza pe pereti. Pentru ca doar ele puteau sa faca asa ceva, dat fiind ca nu aveau voie cu copii in casa:))
Mirosea branza aia de mureai. Eu radeam si le auzeau pe pice in casa panicate. Am intrat la mine si nu mi-a pasat de nimic. Cine sa le creada ca au fost atacate cu branza de burduf pentru un timbru pe care il furaseram in complicitate?!
Castigasem inca o batalie!

Despre papucei fermecati si oameni mari

Am si acum acasa papuceii fermecati! Sunt mici, mici si jerpeliti. Nu mai stiu daca papuceii ma faceau sa fac anumite lucruri, insa tin minte ca eram fascunata de ei pentru ca aratau ca papucii de om mare. La noi acasa erau niste super petreceri. Ca si acum de altfel:)) Veneau vecini nostri care erau si prieteni cu ai mei. Nu prea erau copii, eu eram destul. Tin minte ca intr-o noapte era mare chef la noi si au stins becul, cred ca vroiau sa se pupe. Eu stateam la cineva in brate, cred ca la Paula. Si in bezna aia se vedeau doar tigarile arzande..Ce tineri si frumosi erau ai mei. Si prietenii lor. Fumau Kent, BT si DS. Paula ne aducea Pepsi, ca ea lucra la alimentara. Si eu eram indragostita de Bughi, prietenul lui tata, zis si Doctorul. Ce frumusete de baiat..
Prima oara in viata mea cand am fost in Vama Veche am fost cu gasca de la Gradistea (de unde lucra tata). Eram mica si racita. Bughi mi-a facut injectie pe plaja, cu vodka in lco de spirt pentru sterilizare. Tin minte parca era ieri. Nebunii au muls o capra si mi-au dat sa beau lapte dintr-un pahar de plastic pe care era stantat Tarom. Am mers la cherhana si am mancat peste. Erau polonezi in camping si tin minte ca invatasem un cuvant "skolko?". Ai mei cumparau cercelushi de argint pentru noi de la polonezi:))

Marea mea..

First love

Bogdan este nepotul lui Tanti Irina. El sta la Tulcea cu ai lui si vine in vacante in Bucuresti. El a fost primul meu prieten. Ne-am pupat cand abia mergeam, in gradina, printre tufele de trandafir. Eram doua mogaldetze care se jucau toata ziua.

Ce mai tin minte despre Bogdan? Ca avea ochii frumosi, ca ai mei. Ca era bun si cuminte. Ca este in toate pozele cu mine. Ca nu ne-am certat sau batut niciodata. Nu am stiut niciodata numele de familie. Eram prea mici ca sa ne intereseze asemenea probleme. El este Bogdan si eu sunt Miki. Pe vremea aia stiai cine e fetita numai daca EA purta o caciula cu coditze:))

La gradinitza

Eu am fost foarte fericita la gradinita. Cel mai bine imi aduc aminte mancarea de mazare, ceaiul ala bun de tot, cacao cu lapte..Patuturile noastre pliante. Budele alea mici..paharele de plastic si periutzele noastre de dinti. Totul mic-mic, asa ca intr-o poveste. Am avut un dulapior pe care era pictat un ghiocel. Si aveam un sacui cusut de mama in care imi caram pijamaua si papuceii. Dimineata ma duceau ai mei la gradi si ma culegeau la 4. Era aproape gradinita si as fi putut sa vin acasa pe jos, dar nu era voie. Trebuia sa ma ia cineva. Se manca bine la gradinita. Si ne jucam si ne distram toata ziua.

Aveam o educatoare blanda care ne iubea si o bucatareasca grasuna, imbracata in alb..Si mai aveam un coleg care se dezbraca si ne arata Cucul! Hahahaha!
Cea mai frumoasa amintire legata de gradi este serbarea de Craciun. Faceam asa un fel de specatacol, cateva fetite erau imbracate in tiganci - cu fuste lungi si colorate. Cantau si dansau, aveau margele, etc. Si eu trebuia sa fiu una din ele, dar nu stiu de ce nu ii spusesem maica-mi sa imi faca si mie "costum". Am ajuns la gradinita si eu eram imbracata intr-o rochita bleu. Educatoarea a intrebat-o pe maica-mea: Unde ii e fusta? Baticul? Zdranganeau? Ca aveam si niste zdranganele cu care ne loveam coapsele si cantam noi acolo.
Ciu-ciu. Nu aveam nimic. Mama a mers repede si mi-a luat un dres, educatoarea a rupt un drapel roshu si mi-au incropit o fusta si o basma. Eram o piticanie, stiam dansul, am dansat chiar desculta ca nu aveam nevoie de papuci. Imi aduc aminte cat de frumos mirosea micul meu dres a bumbac, a nou. Am poze acasa. Cu noi tigancile, cu mine fastacita, frecandu-mi mainele in fatza mosului (Gerila), cu ochii mari si neintelegand de ce pe sub haina mosului se vad pantofi "de tata".
Nu stiu daca toti copii tin minte perfect cum le-a fost la gradinita, dar eu tin. Si mie mi-a fost bine. Mi-a fost bine peste tot. Am fost un copil asa de fericit, radeam si faceam numai tampenii.

Hamesita-himisita

Cand eram pice imi placeau capsunele. Ai mei puneau la rece in frigider o cratita plina cu capsune peste care mama punea zahar, sa se lase siropul. Am ramas singura acasa si pentru ca imi era pofta am scos din frigider oala plina. M-am asezat langa frigider si m-am apucat de treaba. Cred ca aveam vre'o sase ani. Mica, rumena ca lamaia si hamesita. Am mancat toata oala, mi-am pus pe mine un hanoracel albastru si am iesit afara. De cand ma stiu am o conformatie bizara, de somalez asa..slabanoaga dar cu un butoias burtos rotunjor. Am coborat in fatza blocului si am inceput sa ne jucam sub visin, cu picimea de la bloc. De mine avea grija Tanti Irina, o doamna care stea la parter si care tinea un ochi pe mine, sa nu cad in cap sau cine stie..
Ma dadeam pe bara de la gard, ma rasuceam over and over, era o isterie generala. Mi s-a facut rau si am vomitat toate capsunile pe care le bagasem fara mila in mine. Saraca Tanti Irina, tin minte ca m-a luat aproape lesinata de pe trotuar si mi-a pus o carpa uda pe frunte. Ai mei veneau de la munca, eu eram intinsa in fatza scarii, in brate la Tanti Irina, cu alte bunicute din bloc.
Maica-mea vede pe tot trotuarul imensa mea opera capuneasca si ii zice lui taica-miu:
- Ce copil himisit! Uite si tu cat a putut sa manance si sa verse.
Si tata senin ii zice:
- Taci, ca asta e fii-ta:))
Si asa era. Fiica-sa cea nesatula care mancase pana varsase tot si acum tragea sa moara. Eram dusa cu capul de mica. Cred ca nu mi-au mai placut o vreme capsunele..

Jocul cu parintii

Ai mei s-au casatorit cand mama mea era un copil. Avea 17 ani. O bunesa:)) La 19 ani m-am nascut eu. Drept pentru care am putea sa spunem ca mama a crescut odata cu noi. Caci la 21 a nascut-o pe soru'mea. Pentru ca eu eram primul nascut - am fost pastrata la Bucuresti. Sora mea insa a fost trimisa la bunica-mea. Unde a cam stat pana pe la 6 ani.
Ai mei lucrau si eu eram dimineata la gradinita si seara cu ei. In rest mai stateam cu Iaia - prietena maica-mi si mama mea a doua:)
Eram un fel de animalutz simpatic de casa. Cred. Aveam vre'o 4 sau 5 ani si intr-o seara ai mei au zis sa ne jucam Pitulushul (orasenescul de-a v-ati ascunselea). Eu eram obiectul care trebuia ascuns si gasirea mea se facea termal vorbind - cu "cald" cand era aproape de mine si "rece" cand se departa. Nebunul de tata m-a instruit bine inainte sa incepem.
- Orice s-ar intampla, orice ai auzi, nu scoti un sunet. Ca mami o sa incerce sa te momeasca sa zici ceva. Tu sa nu te dai de gol. Stai acolo cuminte pana te gaseste. Ai inteles, da?
Si eu am inteles tot. Asa de bine incat le-am facut seara praf.
Tata m-a bagat intr-o geanta de voiaj si m-a agatat in cuier. Apoi s-a asezat in fotoliu in sufragerie si a inceput nebunia.
Cald, frige, calai, rece, gheata. Fuma si radea de biata mama care imi tot zicea chestii. Dar eu stiam! Orice ar fi NU SCOT UN SUNET.
M-a cautat mama pret de o vreme si ce crezi..la un moment dat, in mijlocul jocului suna telefonul. Sora tatei, nasi-mea de la Motru. Si dai si vorbeste si povesteste, si da-o si pe mami la telefon, si dai si dai. Timp in care eu ma hahaiam singura in geanta de voiaj, la inaltime, un cuierul de pe hol.
Au terminat de vorbit, tata si-a aprins o tigara, mama s-a dus la bucatarie..
Pe mine nu ma mai cauta nimeni. Eu eram sigura ca este o chestiune de strategie din partea maica-mii, ca sa ma dau singura de gol. Neh! Dupa o vreme mama si-a adus aminte si l-a intrebat pe tata.
- Unde-i copilul?
Tata s-a uitat la ea perplex si ..si-a dat seama ca nu mai stie unde e copilul. Eu ii auzem si imi tineam manitzele la gura sa nu ma umfle rasul. Stiam eu ca e o stratagema sa ma faca sa vorbesc dar fusesem asa de bine instruita, incat nu raspundeam la provocarile lor.
Si "hai mikitza raspunde, hai ca nu ne mai jucam". Eu nimic. Muta. Au inceput sa se certe, mama se cam panicase. El mai zicea ceva. Apoi ea mai zicea ceva. Eu eram muta ca un peste. Si cum s-a asezat tata in fotoliu i-a picat fisa!
- E in cuier!
M-au scos din geanta, eu muream de ras, mama era in spume, el radea..
Asa ne jucam noi cand eu eram mica si mama avea vre'o 23 de ani.

Pedeapsa

Dupa cum ziceam - eram o mare mincinoasa. Eram singura si aveam cativa prieteni imaginari. De treaba toti. Cu unii din ei jucam fotbal. In casa. Am primit la un moment dat o minge de fotbal, portocalie. Din aia de 35 de lei. Super tare, cu niste bubuline pe ea asa, striatii. Am mostoflocit-o bine in noroi si am inceput sa pictez peretii din scara blocului. Ce urme frumoase ramaneau. Eu si Romeo jucam un fel de pase cu mingea murdara. Pana a iesit o vecina si ne-a gonit. Am luat mingea cu mine in casa si am continuat sa ma joc. In mica sufragerie "de la doua camere" caci asa o sa ma gandesc mereu la casa noastra de pe Cetatea Veche. A! Imi tiu minte si numarul de telefon! 85.17.65. Ce mai sunam babele si stateam la taclale! Vorbeam o multime la telefon!
Cea mai ciudata pedeapsa pe care mi-a dat-o tata a fost in timpul unui meci. Venise de la munca, eu facusem ceva nasol, ca de obicei. S-a enervat asa de tare incat mi-a spus sa stau intr-un picior. Ca o barza. M-a asezat langa canapeaua pe care s-a intins, ma vedea in oglinda de la vitrina perfect. Eu pe el nu prea il vedeam - daca doarme sau nu. A inceput meciul, eu mi-am tinut ridicat piciorul..si a inceput calvarul. Pentru ca tata a adormit. Iar eu, in ambitia mea prosteasca nu l-am intrebat : cat trebuie sa stau asa? pot sa schimb piciorul? pot sa mi-l tin cu mana? pot sa ma misc? Nimic. Am stat intr-un picior o repriza intreaga. SE schimbase usor la culoare, dar eram asa de inversunata, sa ii arat eu lui cat sunt de tare.
El dormea, obosit de la munca. Si desigur a uitat de mine. In pauza nu mai puteam de durere. Imi amortise, se invinetise, abia mai putea sa stau si incercam sa ma tin cumva de marginea patului.
Apoi l-am intrebat timid:
- Tati, pot sa schimb piciorul?
Saracu' tata..a sarit din pat, m-a luat in brate. Uitase de mine, dormise si habar nu avea ca eu ramasesem acolo priponita.
- Manca-o-ar tata pe ea! De ce nu ma trezisi? Ca eu uitai de tine!
Invingatoare si amortita l-am lasat sa ma pupe si sa ma jumuleasca. Desi cred ca in mintea mea cocea razbunarea:))
Puteam sa il spun lui mama. Ca ma chinuia:))
Dar pe el il iubeam cel mai mult din lume, nu as fi putut sa imi stric relatia pentru asa o pedeapsa...dureroasa. Pe care o indeplinisem!

Mentirosa

Cand eram mica eram foarte inventiva. Atat de inventiva ca nici eu nu mai stia daca povestile mele erau reale sau nu. Stateam singura in casa, eram generatia cu cheia de gat. Aveam o problema cu alcoolul. Mare. Mancam visine din visinata. Cam o jumatate de borcan de visine bagam lejer. Apoi dansam. Probabil eram beata turta. Ca sa nu ma duc la scoala imi "provocam" o mare febra. Nu prea tinea treaba asta cu febra, dar mie imi placea starea aia de rau. In fotoliu puneam o perna imensa, sub mine cum s-ar zice. Ma culcam in ea asa, ghemuita, apoi pe mine aruncam o plapuma de lana. Faceam o bezna in casa si stateam asa pana cand mi se facea foarte cald. Era vara, ca sa fie clar. Ieseam lac de apa dintre perna si plapuma, strangeam repede "dovezile" si cand veneau ai mei eram "muarta de bolnava". Se rezolva totul cu un Piramidon.
Cu visinele este o poveste foarte tare. Nu mai stiu cati ani aveam. 6 cred. Mancasem un borcan de visine si eram muci de beata. Mergeam prin casa balanganindu-ma si mi-a cazut pe jos o visina. Cred ca m-a durut in 14 despre ea, caci..am calcat-o. Eram doar eu acasa. Pe la 4 a venit tata. Si a inceput circul.
- Ce-i cu visina asta pe jos?
- Nu stiu. Nu eu!
- Pai numai tu esti in casa! A fost cineva la noi?
- Nu. Dar nu e visina mea.
- Ia-o si arunc-o la gunoi, zicea tata inca bine dispus.
- Nu, ca nu e a mea. Nu mie mi-a cazut si nu eu am calcat pe ea.
- Daca nu o iei cu mana, o sa o iei cu gura, zice nervos tiranul.
- Nu o iau ca nu e a mea..
Si uite asa am tinut-o pe a mea pana cand tata s-a enervat si m-a asezat in genunchi. Eu eram o piticanie. Foarte nervoasa e drept. El cred ca m-ar fi strans de gat.
Nu vroiam sa recunosc nimic. Nu eu scapasem visina, nu eu calcasem pe ea. Era o storcoshenie plina de fire de par, nu as fi pus gura pe ea nici daca ma plateai. Eram o mica artista de mica asa ca am inceput sa scancesc.
- Imi vine sa vomit!
- Ia-o cu mana daca iti vine sa vomiti. Am zis ca o iei cu gura daca nu o iei cu mana. Ia-o oricum de acolo si arunc-o.
- Eu o iau, dar NU mie mi-a cazut. Ca sa stii ca o iau de pe jos..asa nevinovata.
Bietul meu tata..cat o fii ras in mintea lui si cat s-o fii abtinut sa nu ma stranga de gat. Asa mica si beata si firava cum eram.

Portarul Laba Lunga si primul pupat din gasca

Prin 1990 a fost Campionatul. Aveam 13 ani si eram baiatul lui tata. Caci asa am fost pana m-a pupat Bogdan si m-am prins ca s-a terminat cu prietenia noastra..

Jucam fotbal si aveam toata strada numa' pentru noi. Caci la noi pe strada nu erau masini. Poarta - 2 caramizi. Spatiul dintre ele masurat atent cu pasi. Eu eram PORTARUL. Liviu era Makanaki si eu eram Goicoiceea sau Laba Lunga. Pentru ca de mine nu trecea nici o minge. Jucam fotbal cat era ziua de lunga, eram eu si baietii. Pentru ca fetele crescusera intre timp si ce crezi?! Se pupau! Nu cu baietii mei de la fotbal, ci mai rau! Cu aia de peste strada! Pitica si Roscata au fost primele din gasca de fete pe care le-am vazut shmacolindu-se. In zapada, cu Robert piticul - un golan ingrozitor care fura banii de la copii (de peste strada, ca sa fie clar era Robert!). Vulpea nu mai stiu cu cine se pupa. Am zis ca nu m-am pupat pana la 14 ani?? Nu am zis. Ei bine, in timp ce micile fete se pupau, eu jucam fotbal. Si aveam "frati" caci trebuia sa pecetluim cumva relatia cu "feciorii futbolisti". Zilele de nastere erau cel mai bun motiv de shmacolire. Pe vremea noastra la petrecere veneai pe la 5-6 si plecai pe la 9. Noaptea nu erau chefuri. Nu de alta dar nu am fi avut loc de parinti. La Scaparici (frati-miu Adrian) se trageau insa cele mai tari chefuri. Fara parinti, cu dansat si povestit porcoshenii, cu dansat de limbo (cu o coada de matura si corpuri firave care se taraiau pe sub coada de matura care cobora si cobora).

Aveam mai multe gasti in vremea aia. Si purtam fuste de blugi si colanti negri pe sub ele..si sosete albe. Dansam blues. Eram mari..

Frunza

Mai tineti minte "Frunza"? Am gasit o poveste la fel ca ale mele la Kidha. Si am ras. Caci noi am copilarit frumos. Era toamna, dar mama deja imi luase niste cizme pentru zapezile ce urmau sa vina. M-am imbracat bine, cu haine rezistente pentru ca stiam ce urma sa se joace. Frunza. Cu Emilia in echipa adversa. Emilia e mai mica decat mine, insa e foarte inalta si puternica. Cine avea sansa sa o aiba in echipa era salvat. Impingea si jumulea cu atata putere fata asta..Bineinteles ca am nimerit in echipa cu slabanogi. Dar cizmele mele de fash albastre ma vor face sa trec prin culoar si vom castiga!

Emiloaica devenise inamicul nostru numarul 1. Cred ca eram cu Pitica in echipa. Ne gandeam sa facem in asa fel incat Pitica sa sara pana in galusca si intre timp eu sa o fraieresc pe Emi si sa scapam basma curata. Nu stiu cand m-a pocnit. Stiu ca am zburat prin aer si am cazut cumva cu piciorul sub mine. Am inceput sa matzai si cred ca imi doream foarte tare sa o bat! Am mers usor pana in casa. Mama nu venise inca de la munca. Aveam o glezna imensa si ma durea de muream. Habar nu aveam ce trebuie sa imi pun sau ce sa fac. Mergeam usor, foarte fancy pe varfuri prin casa. Era intuneric deja afara cand a venit mama. Nu am zis nimic, insa ma durea si se umfla din ce in ce mai tare. Nu mai stiu cum i-am spus. Tin minte insa ca am mers la Policlinica, ca mi-au facut radiografie si mai tin minte ca nu am putut sa ma incalt in cizmele mele albastre pentru ca aveam niste glezne prea mari.

Noi ne jucam afara, aveam cerul ca limita. Hainele noastre nu erau de firma, nici blugi nu prea aveam. Dar aveam rochite croite acasa de mama sau bunica, aveam tricouri de bumbac, sosetele de bumbac si paltonashe cu gluga cu blanita. Aveam Frunza si telefonul fara fir si inca o multime de jocuri.

Lacul

La mine in fatza blocului a fost candva demult un cartier de case + niste sere. A daramat Nea Nicu tot si a inceput sa lucreze la ceea ce trebuia sa fie Lacul Vacaresti. Apoi l-au impuscat pe Nea Nicu, tiganii (si romanii) au furat toata marginea lacului (bucati de marmura cica) si apoi au inceput sa taie armaturile..si s-a dus naibii tot Lacul Vacaresti cel desenat pe hartie. In locul nucilor in care urcam si cantam "Racheta alba, pamant intre stele..", in locul lanurilor de mazare furajera din care furam cat incapea in tricouri, a gradinilor de garofitze..pe care le furam, a curtilor cu ciresi inalti, si capsune bune..pe care le furam..Nea Nicu ne-a procopsit cu un fund de lac. Care iarna ingheta. Si astfel devenea "jucabil". Insa noi nu aveam voie "pe lac". Pentru ca acolo mureau copii. Inecati vara. Si noi mergeam vara la scaldat pe lac, la izvoare. Era chiar si nisip intr-o zona si desi nu aveam voie, mergeam si ne balaceam toata ziua. Noi si toti picii din cartier. Nu era picior de parinte.
Noi cica ieseam "pe afara", desigur primele 10 minute ni se auzeau racnetele in jurul blocului, apoi se facea liniste. Pentru ca eram organizati in gasti si aveam locuri de intalnire. Cum era sa mergem de capul nostru sa ne prinda cumva "aia de peste strada" si sa ne ciomageasca?! Fetele alea de la strada vorbeau urat, se pupau cu baieti si FUMAU. Noi nu. Asa ca nu ne amestecam cu ALEA.
Intr-o iarna am luat patinele de la Roscata si am mers pe lac. Era totul inghetat. De pe margine de sus "smecherii" se dadeau cu saniile si se opreau pe apa, apa inghetata bocna. Cei mai viteji se aventurau pe marea de gheata si treceau pana spre Dambovita tot lacul apoi veneau acasa cu tramvaiul 34. Noi nu aveam voie. Nici macar pe lac cu patinele. Stiam ca apa este mare, dar stateam asa..la mal. Si patinam. Aveam o pereche de pantaloni albastrii, noi. Frumosi. Bufantei asa. De la Mareshalu cred, de la Monica lui. Doar nu era sa merg la PATINAJ in pantalonii mei crosetati si cu izmene pe sub! Ce-ar mai fii fost! M-am imbracat bine, am luat patinele la spinare si am purces spre lac. Eu, sora-mea si picele artiste. Caci toate ne nascusem sa fim patinatoare, balerine, gimnaste. Habar nu aveam de capul nostru.
Patinam ca o minune a ghetii, radeam si eram toata o gratie cand am vazut-o pe maica-mea. Sus, pe marginea lacului, cu un politist langa ea. In pulover, fara haina, fara caciula. In pulover si fusta si cizme. Am cazut in fund si lama patinei mi-a rupt pantalonii, izmene..si mi-am umplut de sange. Am auzit-o pe maica-mea strigandu-ne dar nu vroiam sa ne facem de ras in fatza picelor. Asa ca o salutam asa, ca la olimpiada. Si patinam. Cred ca era un car de nervi. Eu ii facea semn ca sunt ok, ca vin imediat. Si stiam ca nu are cum sa coboare dupa noi. Cu buculitza sfasiata, orgoliu ranit si patinele in carca am urcat dealul, tragand si pe biata sor'mea dupa mine. Ca asta fiind mai mica isi lua oricum bataie din cauza mea de fiecare data.
Paradoxal maica-mea nu ne-a batut sau certat. Mi-a reparat chiar si pantalonii mei de vara, mi-a cusut un L de piele albastra in locul unde imi intrase lama de la patina. Fundul m-a durut mult timp. Si nu am mai fugit de acasa la patinaj..cateva zile.
Aveam sanie si chiar si schiuri de lemn. Foarte tari. Insa cu sania era complicat sa te dai din cauza malacilor din cartier. Asa ca ne dadeam cu capacele de la buda. Excelenta aderenta. Nu mai vorbim de foliile de plastic, cate 5 pici incapeau pe un sac din ala de plastic!
Ce aventuri!!

Rapirea din Serai

Mama Rodicai a murit cand noi eram mici. Avea 28 de ani cand a murit. Nu intelegeam noi mare lucru, dar stiam ca trebuie sa ne jucam cu Rodica si sa nu plangem. Fratele ei era mic. Cred ca avea 4-5 ani. Rodica avea vre'o 7 ani cand s-a intamplat porcaria cu moartea. Am crescut acolo in gasca toti. Intr-o seara eram acasa la Rodi, ne jucam la ea in camera. Mergeam pe marginea patului si trebuia sa nu ne tinem de nimic. Am avut mereu ceva cu mersul asta pe ceva. Pe peretete de langa pat era o mare carpeta - mai stiti voi carpetele alea de catifelutza subtire, cu Paunii, Rapirea din serai, Caprioarele?! Noi nu aveam..Rodica avea. Mare. Cu geam si rama, sa fie protejata "opera". Atata m-am foit si am alergat pe marginea patului incat intr-un moment de "reveneala" mi-am sprijinit fragilul trup pe tablou. Si sub grautatea fundului meu geamul a cedat. Rodica s-a albit la fatza. Taica-su era la ai mei in vizita. Noi eram "cuminti". Am coborat atenta sa nu ma taie geamul ala si am studiat cu calm problema.
Nu aveam nici o solutie.
Era fashii tot geamul si pana la urma..ce aveam de facut?! Sa ma duc acasa, zic. Rodicoasa a inceput sa boceasca. Cand se enerva vorbea cu accent moldovenesc si se tanguia cumva ciudat - un fel care pe mine ma facea sa rad ca proasta!
Asa incepuse si acum, in momentul de criza al Rapirii din serai. M-am gandit la toate solutiile si cea mai buna rezovare mi s-a parut..sa ma car acasa. Repede, preferabil inainte sa vina taica-su. Asa ca ma plecat. Am ajuns acasa la noi, calma. Varza de frica. Cand a plecat taica-su i-am povestit muma-mii despre fatalul accident. Cum noi ne jucam si ceva ne-a sarit din greseala fix in geamul ala si NIMENI NU S-A TAIAT, dar geamul s-a spart. Si ca..trebuie pus la loc. Ca mie mi-a scapat ceva-ul ala si cumva, fara intentie, eu sunt de vina. Si sa nu o bata pe Rodica degeaba..ma gandeam eu cu voce tare. S-au mobilizat parintii si au rezolvat cu geamul. Si nu am mai mers la Rodica multa vreme dupa "accident". Probabil ca s-au gandit ca nu era "safe enviroment for children".. asa o carpeta mare pusa pe perete cu geam peste..Doamne!!

Costum roshu

Ai nostrii parinti erau tineri si frumosi. Si petreceau la greu, desi vremurile alea sunt acum vazute ca groaznice..Uff..Ce de sticle de coniac se duceau pe ghena si ce de mese se trageau. Cate torturi am mancat de la tanti vecina Stela, care era cofetareasa.
Ca de obicei era ziua cuiva. Partea buna cu zilele de nastere era ca noi, picimea, eram "cantonati" sau in casa vre'unui participant la orgie, sau..cand gasda avea patru camere (cum e in povestea asta) in ultima camera, sau ultimele camere.
La Pitica in casa se petrecea marele chef. La parter. Erau toti picii, fir in par. In sufrageria de care ne desparteau doua usi si doua holuri mari se dansa si muzica urla. Noi aveam mancare si bunatati si doua dormitoare la dispozitie. Ziua a inceput bine. Tin minte ca Pitica avea dupa usa, pe perete sprijinita o saltea relaxa mare. Noi ne luam avant dinspre celalalt perete si ne izbeam cu capul in salteaua relaxa. Ce droguri domnule?! Ce alcool?! Aveam toata nebunia de care aveam nevoie. Eram atat de ametiti si aveam creieirii varza dupa cateva izbituri in salteaua aia. Apoi a inceput nebunia. Ne jucam de-a baba oarba, v-ati ascunselea si cand ne plicitseam..ne bateam. Moacele erau armele. O moaca este o pereche de izmene inodata bine la un capat. Se poate confectiona si dintr-un dres gros si rupt sau mai multe, sau un fulat. Orice destul de lung pentru a fi innodat intr-o parte. Taberele erau facute in functie de inaltime. Picii erau cei care stateau in pat. Aia mai inalti, printre care si eu, tartorul, stateam jos. Adica langa pat. Totul se intampla in cam 10 metri patrati. Loc de ascuns nu era. Ne pocneam cu moacele si radeam, nu existau reguli. Totul era barbar, fara limita. Intr-o seara ne omoaram cu moacele, eram rosii la fatza toti, ne pocneam si la un moment dat "cineva" (nici in ziua de azi nu stim cine!!) a pocnit cu moaca ..becul. Becul nostru care atarna de un fir de litza, caci casa tocmai fusese rerererezugravita de tatal Piticei. Becul lovit de moaca s-a apropiat cu o mare viteza de tavan si s-a facut zob. Am ramas nemiscati, stiam ca e plin de mici cioburi pentru ca le simtisem cazand peste noi. In camera au venit tata si tatal picei, au aprins becul pe hol si a inceput circul. Noi stiam ca cineva "din partea noastra" trebuie sa clarifice situatia, nu stiam insa cine are atata curaj. Moacele disparusere, care incotro. Una pe sifonier, una pe sub pat. Eram niste mici sfiinti, cu fetzele roshii si cu ochii iesiti din orbite de la cat omor ne trasesem.
- A pocnit becul! Noi stateam si ne jucam cuminti si becul..a sarit in aer!! A zis pe nepishate Pitica. Eu si Pitica eram asa un fel de dracul gol la plural. Daca era ceva rau..cu siguranta una din noi fusese de vina. Sora-mea si Cata, fratele ei mai mijlociu (ca mai era unul mai mic) erau niste copii cuminti si timizi. Pe care noi ii antrenam bine in ale rautatilor!
- Cum sa pocneasca ma becul? Ce ati facut?
- Poate de la tensiune, a zis o voce mica de undeva din spate. Si pe noi ne umfla rasul, ca noi stiam fix cata tensiune fusese in camera aia.
Au rezolvat tatzii tot. Rapid, pentru ca la ei inca se derula cheful. Noi puteam sa jucam "pitulushul" intr-o camera. Toti. Nu stiu unde incapeam sa ne ascundem, dar ne ascundeam. La un mare chef, tot acasa la Pitica ne-am luat o super bataie toti. Erau doua personaje care ne cafteau. Tata, zis si costum alb-negru si tanti Carmen, mama Roscatei, zisa si Costum Roshu. Noi urlam ca dracii si ne cafteam in camera iar astia doi veneau, pe rand, nu amandoi odata, si ne cafteau. Pe rand. Noi nu eram obisnuiti sa ne pocneasca parintele altui copil, drept pentru care..cred ca ne razbunam pe Roscata, ca mama ei ne mai ardea cate una. Tata nu dadea in alt copil, era destul sa ne dea mie si sora-mi cate un spitz ca toata picimea se revolta.
In ziua aia ne jucam un fel de baba oarba. Eram ascunsi pe unde cu mintea nu gandesti. In sifornier, printre haine, in gecile de iarna, atarnati de umerase, pe sifonier, sub pat, in lada de la pat, intre dulap si zid, sub birou..Nu era cotlon din care sa nu clipeasca doi ochii malefici.
In mijlocul "pitirii" in camera a intrat "bine dispusa" Madam Costum Roshu care a inceput sa imparta palme si trasuri de par, care cum ii intra in maine iesea jumulti. Catos, mic si cu ochii albastrii era prins intre sifonier si peretele dintre geam. Ca in filme il vad acum daca inchid ochii.Cu parul lui tepos de arici, mic, intr-un tricoul alb si lalau. Speriat dar pe fata. Fix cand sa fie extras din barlog, Catos s-a uitat in sus si a vazut pe sifonier o alta pereche de ochi albastrii. Asezati sub o claie de par roscat!
- Uite-o pe Andreea, e pe sifonier! a strigat piticul stresat.
Costum Roshu si-a inhatat copilul de pe dulap, noi am disparut care incotro. Roscata si-a luat portia de smotoceala si noi am scapat basma curata.
Cea mai trista parte a chefurilor era "imprastierea". Cand circul era obositor pentru parinti eram pedepsiti si trimisi acasa. Fiecare la el. Moment de sincera tristete pentru toti picii.
Insa Costum Roshu ramane un personaj memorabil in gasca de la bloc.

Sporturi extreme

Noua nu ne era frica de nimic. Eram mai rele decat baieteii, asta este clar. Eram si mai multe decat ei. Ajunsesem sa gasim o provocare in tot ceea ce faceam. Totul era un concurs. Nu mai stiu cum a inceput. Stiu ca initial mergeam pe bara de pe palier, in picioare fara sa ne tinem de nimic. Puteam sau sa cadeam la 5, adica aproape, sau pana la 4, pravalindu-ne pe scari. Nu ne era teama. Apoi am mers pe maginea de metal a balconului. Ne puteam tine de partea de sus daca vroiam. Dar nu vroiam. Aveam curaj. Aruncam cu grenade dupa muncitori, grenade facute din doua creioane si un cartof mai mare. Nimeream tot timpul ceva. Apoi a inceput nebunia cu urcatul pe blocuri. Pe vremea aia nu erau gratii. Majoritatea blocurilor erau noi si terasele erau pline cu pietre. Cred ca nu am ratat nici un bloc din cartier. Ne inghesuiam in lift si radeam pana ajungeam la ultimul etaj. Coboram in liniste si odata ajunse pe bloc incepea aventura. Nu mai stiu cate eram, dar stiu ca eram numai fetite. Ne plimbam pe marginea de tabla, una in spatele celeilalte, fara sa ne tinem de nimic. Apoi urma bombardamentul. Ne asezam cu capatanile la marginea table si aruncam pumni de pietre de pe bloc peste masinile din parcare. Nu ne-a prins nimeni niciodata. Cred ca eram nebune..Ba da! Ne-a prins odata un vecin! Eram pe blocul Silviei si tocmai atacasem parcarea. Cand am coborat omul tocmai urca in lift si a pus mana pe cateva din noi..
-De unde veniti?! Ce cautati in scara asta?
Nu mai stiu cine a balmajit ceva de genul ca am fost in vizita. Nu stiam pe nimeni in blocul ala, ce vizita?!
Insa a fost o zi care a pus capat sporturilor extreme. Eram tot la Silvia pe bloc. La ultimul etaj balcoanele avea asa, un acoperis. Despre care noi nu stiam. Bantuiam pe acolo si la un moment dat Angela a disparut. Pur si simplu. O vazuseram pe marginea de tabla baletand..apoi nu a mai vazut-o nimeni. Ne-am speriat si am inceput sa strigam, in liniste sa nu ne auda vecinii. Tampita sarise de pe marginea de tabla a blocului pe acoperisul balconului si radea de noi care eram terminate de frica. Si-a ridicat capshorul cret si a inceput sa rada de noi. Cred ca toate vroiam sa o pocnim.
Am renuntat la urcatul pe blocuri pur si simplu. Nu mai era fun. Fusesem pe toate blocurile si atacasem toate parcarile, aveam nevoie de ceva nou.

Micile balerine

Fetitele din gasca de la bloc mergeau la balet. Care nu erau la balet, erau la gimnastica aerobica. Unele la Palatul copiilor, altele la Polivalenta. Linia tramvaiului 34 era in lucru asa ca mergeam pana la Constantin Brancoveanu cu tramvaiul 9 si apoi pe jos prin parc pana la Palat.
Era frig si tremuram tot drumul. Aveam costumele pe noi, pe sub izmenutze si pantaloni crosetati de bunica. Tot drumul cantam si ne tineam de mana. In parc erau nemernicii de exchibitionisti care ne pandeau intre boscheti si de care fugeam mancand pamantul..Eram mici si frumoase.
"Doamna" de la balet se numeste Cristina Roman. Este blonda si desi pare rea vrea sa scoata tot ce este mai bun din noi. Dansam incaltate in ciupici albi, cu costumele de plastic pe noi si cu parul prins. Intr-o camera cu multe oglinzi ne tinem cu mainile de cadre de lemn si ridicam pe rand picioarele. Suntem slabanoage si rosii la fatza de la atata munca. Doamna nu ne cearta, vine si ne ajuta pe fiecare in parte, dansam si nu suntem nici pe departe un lac de lebede. Suntem multe si mici si incapatanate. Tin minte perfect si azi "dansul" pe care il pregateam. Cristina Mihai, colega mea de banca de la scoala este si ea la balet. La fel si Dana Visan. Si Mirela, sora mai mare a Cristinei.
Am crescut. Am mers prima oara la balet cand aveam vre'o 7 ani. Si am ramas cu gambele lui Banel Nicolitza si cu genunchi de balerina si azi. Nici una din noi nu a ajuns celebra datorita baletului. Dar toate am dansat pentru Nea Nicu. Si numai mie mi-a cazut ciupicul pe scena:)
Am dansat jumatate din specatacol descultza. Intr-o parte a scenei Doamna ne arata pasii, toate micile balerine erau cu capul intr-o parte, sala era plina si noi stiam ca undeva in spate se afla Nea Nicu si tovarasa Elena. Nu stiu daca aveam mari emotii, aveam emotii la fiecare spectacol oricum. Dansam si ne gandeam doar la momentul in care o sa iesim de pe scena si Doamna sau ne ia in brate sau ne cearta. De obicei ne lua in brate. Mancam "fortifiante". Asta tin minte cel mai bine. Ne dadeau sa mancam cascaval si salamior de Sibiu si ne mai dadeau niste.. Dextroza. Sau altfel se numea?! Erau niste bomboane albe super bune!
Nu mergeam in cantonamente, dar inainte de spectacole mari veneam mai des "la balet". Nu mai stiu de ce nu am mai mers. Stiu inca ca intr-o zi am cerut poantele de la Angela. Si am dansat in casa singura. Dupa care i le-am rupt. De nervi. Eu nu mai mergeam la balet. Nu aveam sa mai port poante pe scena, nu aveam sa mai dansez pentru nimeni. Am sfasiat materialul roz si am plans. Stateam pe jos in sufragerie si nu ma gandeam decat ca ele, cele care mai mergeau la balet or sa fie candva lebedele. Si eu nu.
Angela a sunat la usa si mi-am dat seama ca ceea ce facusem era cam de nereparat. Asa ca am invelit BINE de tot poantele intr-un ziar, am deschis usa putin, cat sa incapa pachetul prin deschizatura si i-am dat poantele distruse inapoi.
Cand suntem mici facem rau fara sa ne gandim. Stim ca nu e bine dar totusi facem rau. O auzeam pe Angi plangand la usa. A lovit usa si tin minte ca stateam cu spatele lipit de ea si plangeam infundat. Cred ca m-a urat ani de zile ca i-am stricat poantele. Apoi cred ca m-a iertat. Probabil in ziua in care nici ea nu a mai mers la balet.

Veselii naparstoci

Inainte de revolutie la noi in cartier s-au facut niste sapaturi. Pe sub pamant erau niste tuburi in care intram si ieseam cateva strazi mai incolo. Expeditiile se organizau ad hoc si membrii erau alesi pe spranceana. De la noi din bloc mergeau toti, cel putin aia de la scara noastra. In tunel puteam sa mergem in picioare, erau portiuni in care mergeam cu mersul piticului pentru ca tuburile se micsorau. Cred ca aveam 9 sau 10 ani. Ne luam de acasa foi de ziar si "chibrite". Nu ne era frica de nimic, nu ne gandeam ca poate drumul nu are sfarstit. Nu ne era teama ca o sa murim fara aer, sub pamant.
Erau zile in care ne intalneam in tunel cu copii "de peste strada", ne salutam cu ei caci doar eram exploratori cu totii. Ieseam seara din tunel plini de smoala. Mama nu intelegea unde ne puteam murdarii in halul ala.
Nu am povestit parintilor niciodata despre expeditii. Era secretul nostru si oricum nu puteam risca sa fim pedepsiti si sa nu mai iesim din casa.
Expeditia incepea in spatele blocului. Primul canal era si cel mai inalt. Ajungeam la tavan cu mainile intinse. Apoi se ingusta pana ajungeam in genunchi si apoi, sper iesire se marea din nou. tin minte ca ochii ni se obisnuisera atat de bine cu bezna incat nu mai bajbaiam, cand se ardeau toate ziarele mergeam pur si simplu tinandu-ne de mana. Un lung sir de mici cercetasi, legati intre ei de o frica iesita din comun. Caci ne era frica la toti, dar bravam. Cand incepea sa se citeasca putin lumina, undeva departe-departe ne animam si mergeam si mai repede, si mai repede. Era momentul nostru de glorie. Lumina ne facea rau la ochi si toti ne acopeream privirea cu micile manutze. Pitica era cumva prima si cea mai curajoasa. Sau nebuna de Angi?!
Sub pamant timpul nu exista. Nu stiam niciodata unde o sa ne scoata tunelul. Nu stiam cat o sa dureze drumul, peste cine o sa dam.
Nu ne aveam decat pe noi. Mana in mana, in bezna. Si asta ne facea invincibili.